Cu cateva luni in urma. O dupa amiaza tarzie, de toamna. Prietena mea, gemenii ei de sase ani, cainii mei si cu mine ne intoarcem acasa dupa o foarte lunga plimbare pe campurile din marginea satului. Povestim, gemenii sunt fericiti ca au vazut o combina agricola in actiune.
Ajungem la strada circulata intens ce se afla nu departe de casa mea. Ne oprim, tinem gemenii de mana, cainii in lesa scurta. Ne uitam stanga – dreapta. Asteptam. La momentul oportun traversam.
Punem piciorul pe celalalt trotuar si mai facem cativa metri. Printre zumzaielile masinilor ce trec cu viteza auzim si altceva, o voce. Ne intoarcem. De cealalta parte a strazii un batran ne cheama si ne face semn cu mana sa ne apropiem, inaintand tot mai mult spre mijlocul strazii.
Prietena mea imi zice:
– „Vezi tu ce vrea ca eu n-am incredere…”
Ii dau sa tina cainii si merg spre batran. Ajung la el, ma priveste atent de parca m-ar fi confundat cu cineva si ma intreaba:
-„Tu cine esti?!”
Ii zambesc, il iau de brat si incet il dirijez spre trotuar. Raspund.
Eu: – „Sunt Carmen. Dumneavoastra cine sunteti?”
Il privesc mai atenta, e curat, ingrijit, in mana are o sacosa prin care intrevad cateva kaki frumoase, probabil proaspat culese de pe undeva.
El: – „Sunt Antonio!” se gandeste cateva secunde, apoi: „O cunosti pe fiica-mea, Veronica?”
Eu (continuand sa-i zambesc): – „Ma bucur sa va cunosc, domnul Antonio. Nu, din pacate n-o cunosc pe Veronica.”
El (uitandu-se-n jur dezorientat): – „Stii cumva unde locuiesc?”
Eu: – „Nu, nu stiu. Nu prea cunosc casele aici, m-am mutat recent in sat. Aveti cumva o carte de identitate la dumneavoastra?”
El: -”Nu, nu am ca am iesit numai sa vad cum se lucreaza pe strada, stii…. muncitorii…”
Stiu ca in sat nu se repara nici o strada…
Pe langa noi trece un barbat imbracat foarte corect, cu toate calcate la dunga, inclusiv esarfa. Il opresc, se codeste dar apoi se uita spre mine.
Eu: – „Buna ziua, il cunoaste-ti cumva pe domnul acesta?” il intreb indicandu-l pe Antonio.
Domnul: – „Nu, nu il cunosc si sunt de aici, din sat. M-a intrebat si pe mine mai devreme daca nu stiu unde sta dar nu il cunosc. Poate e de prin vreun alt sat, de langa noi? Chemati politia, ca se ocupa ei de el!”
Gemenii se entuziasmeaza si nu le vine sa creada asa o pleasca pe capul lor: sa vada si-o combina si-o masina de politie in aceeasi zi.
Mir imi trece un gand prin cap dar il alung. Nu e treaba mea cum isi grijesc altii charma personala. Parca citindu-mi intrebarea din gand, domnul zice:
-”Stiti, noi, barbatii, nu ne ocupam cu asa ceva…”
Formez 112.
La telefon: – “Alo!”
Eu: – “Buna ziua, ma numesc Carmen T., am langa mine un domn care nu-si aminteste unde locuieste, suntem la…” si zic adresa exacta a intersectiei.
La telefon: – “Domnul are nevoie de ambulanta?”
Eu: – “Nu vad sa fie ranit, asteptati un pic…”
Ma intorc spre Antonio: – “Sa chemam Ambulanta, va simtiti rau? Trebuie sa luati tablete la ore fixe, injectii?”
Antonio: – “Nu, sunt ok. Numai nu-mi amintesc cum de-am ajuns aici…”
La telefon: – “Ok, va trimitem un echipaj…”
Eu: – “Va rog, daca se poate cat de repede, avem doi copii cu noi si trebuie sa-i ducem acasa…”
La telefon: – “Bineinteles!”
Eu, catre Antonio: – “Au zis ca nu e nici o problema, sa asteptam aici ca vin. Pana vin stam noi cu dumneavoastra…”
Antonio: – “Offf, va tin si pe voi aici… ce rau imi pare…”
Il asigur ca nu este absolut nici o problema.
Unul din gemeni se apropie de Antonio:
-”Da´ nu mai stii unde locuiesti?”
Antonio, amuzat, confirma dand din cap.
Copilul: – “Acuma vine Politia dar nu te speria ca nu cred ca o sa te duca la inchisoare!”
Antonio, razand: – “Pai sper ca nu ca nu-s asa mare bandit!”
Radem toti. Mai stam si povestim. Dupa cateva zeci de minute incep sa ii tremure picioarele. Se uita in jur, vede ca incepe a se-nnopta si se ingrijoreaza. Il asigur ca nu ne miscam de langa el pana nu vine Politia si il invit sa se sprijine de gardul de langa noi. Il sustin cu mana pe spate sa nu cada. Dau cheia de la casa prietenei mele si ea merge sa aduca un scaun de la mine si sa lase cainii acasa. Gemenii raman cu mine. Mama le atrage atentia sa fie foarte cuminti si sa asculte de noi. Pleaca. Antonio se sprijina de gard, se vede ca i se inmoaie genunchii… cine stie cat o fi umblat pe jos in ziua respectiva… Gemenii se joaca sub un copac, cu frunzele uscate cazute sub el.
Apoi copiii ma informeaza ca trebuie sa faca pis. Ca ne-mama asta ma pune intr-o situatie delicata. Cer totusi mai multe informatii:
Eu: – “Pe amandoi, deodata va scapa?”
Ei, in sincron: – “Da!”
Eu, cercetand cu ochii imprejurimile, vad un container de gunoi la cativa metri de noi, le dau indicatii:
-”Mergeti in spatele containerului de gunoi si faceti acolo!”
Se duc razand. Eu imi impart ochii intre Antonio si gemenii piselcosi. Care gemeni nu se mai vad. Ii aud razand dar nu ii vad. Il intreb pe Antonio daca se poate tine bine fara mine cateva secunde ca fug sa vad unde-s pruncii. Imi confirma:
-”Sigur, sigur, stau aici!”
Fug spre container si gasesc gemenii inca ocupati sa stropeasca rotile containerului, cu cururile goale spre strada.
Eu: – “V-am spus sa mergeti in spatele containerului sa nu va vada de la strada nu sa nu va vad eu!”
Isi ridica pantalonii razand si ne intoarcem, ei la frunzele de sub copac eu la Antonio. Tocmai bine se intoarce si prietena mea cu scaunelul din baie. Antonio se aseaza si, dupa cateva minute, se simte ceva mai bine.
Imi zice, aratandu-mi sacosa: – “Stii, vreau sa iti dau tie kakiurile astea. Sunt foarte frumoase si tocmai bune de mancat!”
Eu: – “Va multumesc din inima, vreau insa sa le mancati dumneavoastra cu Veronica asta seara cand va intoarceti acasa. Eu am un copac plin in curte…”
Mai stam. Intr-un tarziu vedem cum masina Politiei ia curba si se indreapta spre noi. Gemenii sunt in extaz.
Verifica prin centrala numele lui Antonio si nu gasesc nimic… Il invita sa se urce in masina sa il duca prin sate sa vada daca-si aminteste unde sta…
Noi ii salutam pe politisti, ii uram lui Antonio toate cele bune si trecem strada. Pe trecerea de pietoni de data asta.
Ingrediente:
Luxul Simplitatii 