Inainte sa se sperie vreun cititor , cei 60 de copii nu sunt ai mei. Desi de multe ori cand vorbesc despre ei sau cu ei ii numesc „copiii mei“.
Cei 60 de copii fac parte dintr-o grupa in cadrul scolii primare , care dupa orele normale, de scoala, raman in fiecare zi in grija noastra pana la 16,30 dupa masa.
Da, intr-adevar, sunt multi pentru o grupa insa dupa ce cererea din partea parintilor a fost anul trecut asa de masiva a trebuit sa marim grupa . La inceputul anului au fost chiar 65 de copiii. Din fericire nu sunt de una singura ca si adult , la orele de varf suntem cinci .
Fac jobul asta de aproape sase ani de zile de aceea imi iau libertatea sa cred ca am acumulat destula de experienta ca sa-mi pot permite sa trag niste concluzii despre educatia copiilor in ziua de azi. Desi eu le numesc concluzii s-ar putea ca unii dintre cititori sa le vada ca si critica de aceea am rugat-o pe Carmen sa publice articolul numai daca este de acord sa stearga functiunea de comentariu.
Am mentionat mai sus ca cererea pentru un loc in grupa de dupa amiaza este foarte mare. Cei mai multi dintre parinti lucreaza cu norma intreaga si uneori am impresia ca daca am avea deschis pana seara foarte multi parinti ar profita de aceasta facilitate. In ziua de astazi nu mai ajunge nici pe departe un salariu pentru a hrani o familie si mai ales pentru a face fata tuturor cerintelor pe care lumea moderna le-a adus cu sine.
Nu mai ajunge sa hranesti copilul si sa-l imbraci. Mancarea trebuie sa fie cat mai diversificata si hainele de marca. Copilul isi doreste cel tarziu la zece ani un telefon mobil. Si cadourile de zile de nastere si alte evenimente din timpul anului trebuie sa se alinieze standardului tehnic actual.
Desigur ca nimeni nu este obligat sa urmeze aceasta moda de educatie a copilului. Insa mai devreme sau mai tarziu cei mai multi dintre parinti vor ceda in fata stresului : „toti copiii au un mobil numai eu nu„ sau „toti copiii au Playstation numai eu nu“ sau „Nico nu vrea sa vina la mine in vizita ca eu nu am Nintendo Wii“. Exemplele ar putea continua un timp indelungat.
Multi parinti le cumpara de buna voie si fara prea multe discutii pentru ca au probleme de constiinta. „Daca nu am vreme sa ma ocup de copil macar sa-i fac o bucurie“.
Seara cand toata familia este acasa este la fel de usor sa spui „nu mi-am vazut copilul toata ziua , acuma nu pot sa-l cert pentru ca e ora 21 si inca nu e in pat“. Si asa mai departe.
Nici un copil, cel putin pana la varsta de zece ani, nu vrea sa aiba in mama si tata un prieten. Prieten e Nico cu care se joaca Play Station si cu care face prostii din cand in cand.
Realitatea este ca tot mai putini parinti vor sa joace rolul de parinte. Cei mai multi sunt prietenii copiilor lor. Altfel nu sunt destul de cool si risca sa li se puna pecetea de conservativ si demodat.
Cu mare mirare am constatat ca cel mai mult ma iubesc copiii din grupa cu probleme masive. Logica ar spune ca tocmai acesti copii ar trebui sa ma urasca de-a dreptul prin faptul ca ii tin din scurt , le tin „teorii“ si le explic in fiecare zi ce au facut si ce repercusiuni are fapta lor.
Nici pe departe , tocmai acesti copii ma iubesc cel mai tare. Insa drumul educatiei pe care incerc sa le-o dau este foarte complicat. Sa fii perseverent intr-o pedeapsa si in acelasi timp sa-i arati copilului ca il placi in continuare, cu toata prostia pe care a facut-o, drumul acesta nu este usor. E nevoie de foarte multa rabdare, perseverenta si dragoste pentru copil.
Insa e in ordine ca trebuie sa preiau rolul parintilor? Eu zic ca nu. Intr-o discutie cu o mama in care am incercat sa-i explic ca asa nu se mai poate cu fiul ei am primit raspunsul „ce sa faca ea ca el este incapatanat“ . Poate ca ar trebui sa inceapa sa-si invete fiul sa manance cu furculita si cutitul si nu cu degetele. Poate ca ar trebui sa-l invete sa foloseasca un servetel cand ii curg mucii pana la barbie. Poate ca ar trebui sa inceapa sa-l invete cum sa se comporte intr-o grupa de copii .
Este fascinant de urmarit ce schimbare se produce cu un copil de clasa 1 pana la sfarsitul clasei a 4-a. Cand vin la noi trebuie sa ne salute , fiecare din cei 60 de copii , cand pleaca trebuie sa zica la revedere. Cand primesc ceva trebuie sa zica multumesc. Inainte de masa trebuie sa se spele pe maini.
Nu voi uita cat voi trai de comentariul unei prietene acuma 15 ani de zile dupa ce fiul ei l-a vizitat pe fiul nostru si a fost de nenumarate ori la noi la masa: “Inchipuie-ti: acasa se duce sa se spele pe maini inainte de masa!“ . Pentru ea, ca mama, a fost dupa parerea mea nu foarte magulitor.
Daca cititorii acestui articol ar vrea sa-mi spuna : „toate aceste lucruri sunt de la sine inteles„ atunci va inselati. Nu este de la sine inteles. Avem in grupa asa de putini copii care stiu sa se comporte cand vin la noi in prima zi incat ma intreb foarte serios unde raman cei sapte ani de acasa.
Desigur ca si cei cuminti mai fac cate o prostie si e interesant de urmarit reactia tuturor in acest caz, a adultilor si a copiilor. O. si E., 7 ani amandoua, sunt cele mai bune prietene. Insa au un caracter asa de asemanator incat nu se poate sa nu se produca „accidente“ din cand in cand. Intr-o buna zi E. a muscat-o pe O. asa de tare ca i-au ramas amprentele dintilor in piele. Insa, pentru ca E. e in general un copil cu care nu avem probleme, am fost cu totii foarte socati. Am avut discutii cu amandoua fetele apoi cu parintii. A doua zi mama lui O. mi-a povestit ca, in drum spre casa, O. i-a zis ca se va juca mai departe cu E. chiar daca a muscat-o pentru ca „mai bine o prietena rea decat nici o prietena„.
Sincer am ramas fara cuvinte. Va trebui sa mai curga multa apa pe Dunare pana cand O. va invata ca e ok o perioada sa nu ai nici o prietena decat una rea.
Nu pot sa nu scriu despre copiii emigratilor din grupa noastra si nu fac deosebire intre refugiati economic sau refugiati politic. Avem din amandoua grupele. Cei mai multi parinti isi trimit copiii la noi pentru ca isi fac sperante ca acasa nu mai au de facut teme cu ei si, in caz ideal, dupa un an copiii vor compune poezii in limba lui Goethe.
Imi pare rau dar trebuie sa va dezamagesc. Tocmai acesti copii trebuie sa se pregateasca mai mult acasa, cat despre limba, daca acasa se vorbeste in continuare doar ungureste sau romaneste sau araba copiii nu vor reusi decat foarte tarziu sa stapaneasca prost limba tarii gazda.
Intr-o buna zi am incercat sa-i explic cu rabdare unei mame ca adunarea si scaderea pana la 10 functioneaza in germana la fel ca si in limba ei. In toata lumea asta 1+1 face 2. Si ca trebuie sa exerseze cu copilul acasa. Pentru ca daca vor sa ramana aici, copilul poate sa aiba un viitor. Nu trebuie sa lucreze ca ea la facut curatenie sau ca tatal la constructii pentru un salariu de nimica. Noi cei adulti am venit prea tarziu ca sa avem un viitor stralucit insa copiii au o sansa.
Din pacate eu am vorbit eu am auzit. Si mi se rupe inima ca E. nu pleaca din cladire fara sa ma imbratiseze. Are doi ochi rotunzi, negri si stralucitori si cand rade vine primavara. Insa la ce-i va folosi?
Am ajuns si la capitolul mancare. Si asta este un apel la toti parintii din lumea asta mare. Incercati sa diversificati cat puteti de mult alimentatia copilului. O pizza aruncata in cuptor trebuie sa ramana o exceptie rara. Am copiii care in fiecare zi mai bine raman flamanzi decat sa manance o mancare calda pentru ca nu sunt obisnuiti. Nu au auzit de conopida, de mazare de salata etc. Si cand ii intreb ce mananca acasa imi raspund pizza. Nu vreau sa aud scuze de genul „eu nu le am cu gatitul“. Daca le-ai avut cu produsul de copil trebuie sa le ai candva si cu gatitul. Nu trebuie sa gatesti ca intr-un restaurant de cinci stele insa un minimum cred eu este in stare fiecare parinte in ziua de azi. Cand in internet gasesti video si cum sa tai ceapa. Si fiecare are internet, nu ? Pentru diverse chestii.
Mi-as dori ca parintii sa coopereze mai mult cu noi pentru ca fii lor petrec mult timp sub ingrijirea noastra. Aud povesti de la ei pe care nici parintii nici invatatorii nu le aud. Note rele, divortul parintilor, noul prieten al mamei, unde au fost la sfarsit de saptamana, ca a murit porcusorul de Guinea, ca a murit bunica, ca a primit de pasti nintedo dar nu stie sa-si stearga nasul. Si multe alte lucruri.
Desigur ca exista si parinti cooperanti care ma suna sau ma cauta personal sa ma intrebe ce face copilul la noi, de ce cred eu ca i s-au stricat notele bune. Insa numarul lor este asa de mic incat nu pot decat sa-l numesc ca sa nu ma deprim de-a binelea.
Daca nu mi-as iubi jobul in mod desosebit as fi renuntat demult la el. Pentru ca, pentru banii pe care ii primesc as fi gasit altceva cu mai putini nervi si stres. Insa sunt o idealista fara sanse de salvare. Cred din tot sufletul ca fiecare copil se naste egal pe pamantul asta, cu aceleasi sanse. Depinde de noi adultii ce se va intampla cu acel copil.
PS: cine gaseste greseli gramaticale sau de exprimare poate sa le pastreze :). Nu am mai scris asa de mult in limba romana de la bacalaureat si asta a fost in 1988.
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Luxul Simplitatii 