Joi. Zi de piata. Lume. Cineva ma striga. Intorc capul si o vad. Ii raspund cu un zambet.
Apoi.
Eu: – „Ciao, ce mai faci? Cum mai esti?”
Ea, cu entuziasmul debordant ce o caracterizeaza, imi raspunde: – „Bine, bine, mersi, voi? Cateii?”
Eu: – „Suntem toti bine, mersi. Mai pe la doctori, mai pe la distractie, mai pe la munca… Ti-am vazut pe Facebook pozele de la gay-parade! Super fain ca ti-ai colorat parul cu aceleasi culori cu care si-a colorat P (fiul ei) barba!”
Ea: – „Da, a fost o fain de tot, lume multa, muzica, oameni faini…”
Eu: – „Sunt foarte mandra si onorata sa am o prietena ca si tine!”
Ea, face ochii mari: – „De ce?”
Eu: – „Pentru ca esti singura mama de fiu gay pe care o cunosc si care este atat de frumos de partea fiului sau…”
Ea: – „Uite, Carmen, la inceput am fost socata asa cum este orice parinte atunci cand afla ca ceea ce este/face/vrea copilul lui nu se potriveste cu imaginea ce si-a facut-o in cap despre el. Acuma m-am calmat si mi-am dat seama ca poate – si voi avea si eu grija de asta! – sa fie fericit: sa traiasca cu un partener care sa-l iubeasca si sa-l respecte. Acuma ca partenerul nu e femeie ca e barbat, nu ma intereseaza absolut deloc.”
Eu: – „Vezi, pentru asta iti dau nota zece la parintit…”
Ea: – „Singura mea grija acuma e sa nu ii faca vreun prost rau, sa il atace, sa il raneasca pentru ca e gay… stii, in lume inca-s multi netoti…”
Eu: – „Da, stiu…”
