Bancuta de sub cires

Bunicii mei au construit o casa. Intorcandu-se de pe front bunicul meu a poposit in casa unor tarani si s-a indragostit de fiica lor cea mare ce a devenit apoi, bunica-mea. Au fost oameni strangatori, fara sa fie zgarciti. Au muncit mult si au numarat fiecare banut dar au mers si la bai si, cateodata chiar in vizite la rudele de departe. Bunica-mea a avut stofa de antreprenor si inca mai circula in familie anecdote despre cum reusea sa faca bani si din piatra seaca.

Ziceam c-au construit o casa. Si-au strans banisorii, si-au luat pamantul si au facut fundatia, au ridicat zidurile… mandri de munca lor si bucurosi sa poata lasa urmasilor o baza ca sa nu porneasca de la lingura si furculita, cum au facut ei.

Pe langa casa – o gradina mare de tot. La capatul viei un rand de pomi fructiferi. Sub un cires ce facea fructe marunte, deschise la culoare si dulci de tot  – n-am mai intalnit de atunci asa cirese – bunicul meu a pus o banca. Pe doi butuci de lemn a asezat o scandura si am numit-o toti „bancuta”.

Peste bancuta asta au trecut multe papusi si povesti si rasete de copii. Cumva a fost un loc de refugiu, de relax pentru toata lumea. Cand nu-l gaseai pe careva ti se zicea imediat:

” – Vezi daca nu e cumva pe bancuta!”

Tot pe ea se odihneau dupa cate o tura de semanat, de plivit sau de sapat bunicii mei. De pe bancuta se vedea departe, pana la fantana si, daca mijeai bine ochii cand latrau cainii, reuseai sa vezi chiar  si cine era la poarta.

Au trecut anii peste bunicii mei, peste fiii lor, bancuta a ramas. Bunicul s-a dus. Apoi bunica. Bancuta a ramas.

bench-933063_1920

Cu ochii mintii m-am vazut, la batranete, sezand pe bancuta alaturi de sora si de vara-mea, mijind ochii si incercand sa ghicim care din pruncii nostri intra pe poarta.

… Candva insa… viata a scos o radiera din penarul cu surprize si-a inceput sa stearga furioasa in stanga si-n dreapta prin realitatea mea. Cand m-am dezmeticit…

… bancuta nu mai era.

Am plans dupa ea ani buni.

Planuisem sa imbatranesc cu curul pe ea.

Si ea nu mai era…

Apoi, intr-o dimineata m-am trezit. Din somn si la realitate. Mi-am sters lacrimile si mucii, in ordinea asta exacta, si am avut o revelatie stand asa cu batista-n mana.

Mi-am dat finalmente seama ca eu nu am fost facuta sa imbatranesc cu curul pe o bancuta. Oricat de idilica ar fi imaginea.

Eu am fost facuta sa imbatranesc asa cum traiesc, partial-non-conformista, obraznica, exploratoate… Am fost facuta sa albesc pe cap devreme ca sa imi pot vopsi parul in culorile curcubeului cand celelalte babe merg la permanent. Sa ma dau pe leagan, sa merg prin padure cu bicicleta de oras, sa joc fotbal cu cainii, sa invat copiii sa manance seminte, sa invat sa innot la o varsta inaintata, sa fac yoga in pantaloni mulati, sa alerg la maraton cand aproape bat suta, sa invat sa trag cu prastia, sa merg prin Europa cu camperul ca sa fac baie in fiecare lac posibil, sa sa si sa si sa mai si inca sa!

image

Ca sa le pot face toate cele de mai sus a trebuit ca viata sa ma lipseasca de… bancuta. Sa ma conving eu, pe mine, ca cineva, acolo sus, stie ce e mai bine pentru mine si ca imi ofera binele asta chiar daca eu, la inceput, nu reusesc sa-l vad ca bine si-l interpretez ca rau. A trebuit sa invat sa ma las sa cad, sa imbratisez necunoscutul ca pe cineva drag nu ca pe un inamic. Vorba prietenei mele: „Cine suntem noi sa stim ce e mai bine, pentru noi, in Universul asta mare?”

Tu ai o bancuta?

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Bancuta de sub cires&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s