Despre credinta. Credinta in oameni

Stiu ca sunt foarte reclamate in presa cazurile de preoti corupti si opulenti. Azi va propun sa cititi povestea unui preot altfel.

 

„Oameni care ne inspiră: un preot portughez – un „ Nicolae Steinhardt” al zilelor noastre.
Mulţi oameni îşi amintesc cu exactitate momentul în care şi-au căpătat credinţa în ceva anume, fie în divinitate, în providenţa universală, în binele suprem, în iubire, în oameni… Eu îmi amintesc cu exactitate momentul în care mi-am pierdut credinţa în toate acestea. Era o zi de duminică, pe la sfârșitul anilor 90, în România. Eram jurnalistă şi tocmai ajunsesem în satul copilăriei mele unde filmam un conflict între ortodocşi şi greco-catolici. Ajunsese să fie un fel de program de sfârșit de săptămână. Duminică de duminică – cu imparţialitate şi detaşare profesională – urmăream schimbul de injurii din faţa bisericii, în care sacrul şi profanul se amestecau într-un fel specific ardelenesc.
În duminica despre care vă vorbesc, ceva a fost însă cumplit de diferit. Am găsit biserica copilăriei mele profanată în cel mai abject mod cu putinţă ( prefer să nu dau amănunte, pentru că senzaţionalismul nu mă mai caracterizează) iar credincioşii într-o încăierare sângeroasă, cu trupele de intervenţie încercând să-i despartă. Văzusem multe lucruri macabre în cei câțiva ani de jurnalism profesaţi într-o ţară aflată într-o tranziţie haotică dinspre comunism spre democraţie. Pot să spun însă, că în acea zi am văzut cu adevărat chipul Răului oglindit în feţele schimonosite de ură ale mulţimii.
Mi-am făcut totuşi bine treaba. Materialele au ajuns la Bucureşti, de acolo la Vatican, greco-catolicii s-au ales cu o biserică nouă, ortodocşii au păstrat-o pe cea veche de la care se certau. Era linişte şi pace.
Şapte ani mai târziu, la 30 de km de Lisabona şi la 4000 de km de casă, se năştea fiica mea, Diana. Ca toţi părinţii, am vrut să o botezăm. Sincer, într-o societate în care noua generaţie nu mai dă un ban nici pe căsătorie, nici pe botezarea copiilor, nu am crezut că ar putea fi atât de greu. Aproape imposibil. Preoţii catolici refuzau să o boteze pentru că nu avea naşi catolici, iar cei ortodocşi pentru că nu eram cununaţi de către biserica ortodoxă. Nu pot descrie sentimentele de dezamăgire, de revoltă şi de abandon pe care le-am trăit.
O cunoştinţă ne-a povestit apoi despre un preot ortodox portughez care e un fel de înger salvator al imigranţilor români din Portugalia şi care primeşte pe oricine. Ei bine, noi eram oricine. Aşa se face că într-o frumoasă zi de septembrie, Diana a fost botezată în Lisabona, în prezenţa sorei mele, care venise din Austria şi a tatălui şi a soacrei mele, care veniseră din România. Mereu mă uit cu drag la fotografii. Cu siguranţă e darul cel mai minunat pe care i-l puteam face, ca familie.
Astfel l-am cunoscut pe acest Nicolae Steinhardt al zilelor noastre, după cum am început să îl numesc şi despre care am început să scriu tocmai în încercarea de a-i ajuta şi pe alţii care ar putea avea nevoie să îşi recapete credinţa fie în divinitate, în providenţa universală, în binele suprem, în iubire, în oameni…
Un alt motiv ar fi acela că una dintre nenumăratele fapte de bine făcute de părinte, are o însemnătate specială pentru mine. Mă refer la kiturile de salvare pe care le născocise şi le încropise, în anii 90, pentru valurile de români care se îmbarcau clandestin în containerele de mărfuri de pe navele din portul Lisabonei, ca să ajungă în America. Cunoscusem, în acei ani, în România, tot ca jurnalistă, pe tatăl unuia dintre tinerii care nu au avut şansa să găsească un astfel de „ înger salvator” şi să supravieţuiască acelei călătorii de coşmar. Venise la aeroport, îmbrăcat în port popular, să îşi aştepte copilul şi să îl ducă acasă, la ei în sat. Avea în ochi adunată toată jalea lumii.
18 ani mai târziu, aş vrea să dedic memoriei acelor tineri acest articol despre devotament şi speranţă.

Un Nicolae Steinhardt al zilelor noastre.
Astfel ar putea fi numit părintele Alexandre Bonito, evreu de origine şi care acum este singurul preot ortodox portughez, într-o ţară cu o tradiţie catolică milenară. În preajma Crăciunul anului 2014, vă spuneam povestea lui şi a enoriaşilor săi români de dragul cărora a învăţat să vorbească româneşte. De un an aceştia cer să fie primit în Biserica Ortodoxă Română.
Părintele Alexandre Bonito este singurul preot ortodox de naţionalitate portugheză din Portugalia. Născut în 1953, într-o familie evreiască nepracticantă a cultului mozaic, nu a primit în copilărie nici un fel de educaţie religioasă. La 12 ani a început să studieze Biblia şi la 17 ani a ales să fie botezat creştineşte.
„ A fost opţiunea mea să fiu botezat creştin ortodox, adică nu a fost ceva ce primisem de-a gata, ci ceva ce am obţinut de-a lungul acelor ani prin studiu, devotament şi credinţă. Am ales biserica ortodoxă pentru că începusem să studiez pictura de icoane şi ca să pictez icoane trebuia să studiez teologia.”
În 1969 a absolvit Facultatea de Teologie şi Iconografie de la Sorbona, fiind numit misionar ortodox în Portugalia, în 1974, de către Mitropolia de rit bizantin a Parisului. A fost hirotonisit în 1994 când a devenit preot paroh al Parohiei Sfântul Nectarie din Lisabona, aparţinând de Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului, aceasta fiind de altfel singura parohie ce compunea Biserica Ortodoxă Portugheză. De-a lungul anilor, a păstorit comunităţile de imigranţi din Europa de Est: greci, ucraineni, moldoveni şi mai ales români.
Despre asemănarea cu un alt deschizător de drumuri al ortodoxiei, Nicolae Steinhardt, părintele spune că au într-adevăr ceva în comun. “ Şi el a fost botezat la vârsta adultă, în cazul lui în închisoare şi a găsit libertatea prin credinţă. De asemenea a fost discriminat pentru originea familiei sale”.
„ Am luptat pentru un popor care mi-a fost trimis de Dumnezeu!”
Despre români, părintele spune că sunt un popor care i-a fost trimis de Dumnezeu. A luptat să asigure kituri de supravieţuire ( cu alimente, medicamente şi apă) valurilor de români care în anii 90 se îmbarcau clandestin în containerele de mărfuri de pe navele din portul Lisabonei, ca să ajungă în America.
„ A venit la mine unul dintre ei să mă ducă în port. Când am ajuns acolo, aproape m-au luat la bătaie, neînţelegând ce intenţii am. Erau o mulţime de bărbaţi foarte zdraveni şi foarte disperaţi. M-au întrebat cu ce pot să-i ajut şi le-am spus că jumătate din ce am e al lor. Mi-au luat exact jumătate din bani şi au mers să-şi cumpere de mâncare.” îşi aminteşte părintele.
A mai luptat apoi şi ca să le construiască un centru de refugiu şi să le asigure hrana zilnică altor valuri de români care în anul 2000 intrau ca mână de lucru ieftină într-o ţară aflată în plin proces de modernizare.
S-ar putea crede că toate aceste lucruri părintele le-a făcut cu ajutorul Patriarhatului Ecumenic al Constantinopolului, de care mica Biserica Ortodoxă Portugheză aparţine, dar nu! Le-a făcut de unul singur, din proprii lui bani, neprimind soldă bisericească şi lucrând ca funcţionar public. În tot acest timp, a susţinut de nenumărate ori cauza imigranţilor români în faţa statului Portughez.
„ Timp de patru ani de zile am luptat împotriva a toate și a tuturora, aproape fără nici un suport cu excepția unor prieteni, aceasta datorită și faptului că la momentul respectiv în Portugalia nu mai era nici un preot ortodox canonic, care ar fi putut colabora. Am luptat pentru un popor care mi-a fost trimis de Dumnezeu!”, afirmă părintele
A luptat apoi şi ca să facă ortodoxia cunoscută şi acceptată într-o ţară reticentă la nou apăruta diversitate culturală. „ Timp de 30 de ani am dat sute de interviuri pentru ziare, radio şi televiziune în care cu drag şi devotament am prezentat Biserica Ortodoxă unui popor care nu ştia absolut nimic despre ortodoxie”.
Într-o singură decadă, între 2001 şi 2011, în urma afluxului de imigranţi din ţările de Est, numărul ortodocşilor din Portugalia s-a triplat, ajungând de la 17.443 la 56.550, conform datelor statistice, deşi se estimează că dimensiunea comunităţii ortodoxe ar putea fi mai mare, având în vedere că la recensăminte răspunsurile despre apartenenţa religioasă nu sunt obligatorii. În acelaşi timp, din ţările de origine ale imigranţilor ruşi, ucraineni, români şi moldoveni au început să sosească preoţi care să-i păstorească.
Numărul parohiilor ortodoxe din Portugalia a ajuns astfel la peste 30, acoperind întreg teritoriul ţării şi la a căror fondare părintele Alexandre Bonito a contribuit în bunul spirit ospitalier al poporului său. Neavând lăcaşe de cult proprii, noile biserici au început să funcţioneze în capele închiriate de la unii preoţi catolici mai progresişti, sau de la bisericile reformate. Ca singur vorbitor fluent de limbă portugheză, pentru părintele Alexandre Bonito au urmat astfel alţi ani de luptă pentru consolidarea ortodoxismului într-o societate catolică conservatoare, luptă îngreunată de rivalităţile şi xenofobia între biserici.
„ Singura şansă a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt.” N. Steinhardt
De-a lungul anilor, comunitatea grecească păstorită de părinte s-a rărit considerabil. În schimb tot mai mulţi români au început să-i treacă pragul bisericii, motiv pentru care părintele a încetat să mai facă slujbele în limba greacă, impusă de Patriarhatul Constantinopolului. A învăţat româneşte şi a început să facă slujbele în limba română cu ajutorul devotatului paracliser al Bisericii Sf. Nectarie, bistriţeanul Vasile Bindea, lucru care i-a adus dezaprobarea superiorilor ierarhici greci. Tot aceştia l-au suspendat o vreme din funcţie lăsându-i enoriaşii fără serviciu religios.
Parohia părintelui Alexandre Bonito e compusă astfel acum doar din români, câţiva portughezi şi familii mixte. Sătui într-un fel de anii de inerţie ai Bisericii Constantinopolului, 200 dintre enoriaşii Parohiei Sfântul Nectarie au semnat o petiţie prin care cer aderarea preotului Alexandre Bonito şi a Parohiei Sfântul Nectarie la Biserica Ortodoxă Română.
„ Suntem cu toţii cetăţeni români, sau familii mixte şi pentru Biserica grecească a Constantinopolului nu reprezentăm nici un interes. Am semnat o petiţie prin care cerem aderarea la Biserica Ortodoxă Română, pentru că nu are nici un sens să aparţinem de o biserică pentru care suntem practic inexistenţi. Vrem o regularizare a situaţiei parohiei noastre.” afirmă Daniela Hîncu, membră a unui grup de sătmărence care a demarat şi condus printre enoriaşi operaţiunea de strângere a semnăturilor.


„ Să te lupţi lupta cea bună ” Timotei 1:18
O mână de sătmărence luptă astfel, alături de părinte, să schimbe destinele ortodoxiei, cu aceeaşi naturalitate cu care îşi duc copiii la şcoală, sau cu care pregătesc mesele zilnice. Au străbătut o lume ca să le ofere copiilor lor şansa la o viaţă mai bună. Şi ce poate fi mai important pentru viitorul acestor copii decât apartenenţa la credinţa strămoşească?
Înaintată PS episcopul Timotei, al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei şi ÎPS Policarp, mitropolitul ortodox de Spania şi Portugalia al Patriarhatului Ecumenic al Constantinopolului, cererea a rămas de mai bine de un an fără răspuns, condamnând astfel, atât Parohia Sfântul Nectarie, cât şi Biserica Ortodoxă Portugheză, la un viitor incert din cauza lipsei de dialog dintre biserici.
„ Biserica Ortodoxă Portugheză pare că nu mai are nici un viitor. Uneori mă gândesc să abandonez biserica ortodoxă. Am avut mereu, în aceşti 30 de ani, o profesie adiţională ca să îmi susţin familia, iar ca să acopăr toate cheltuielile bisericii am ajuns de multe ori să acumulez datorii personale.”, îmi spune părintele.
Cel mai mult însă, părintele simte lipsa unui suport ierarhic şi administrativ. La urma urmei, dacă un singur preot a reuşit să contribuie în această colosală măsură la naşterea si înflorirea ortodoxiei în această parte a Europei Occidentale, ce ar mai putea face cu sprijinul unei structuri bisericeşti bine organizate? Buna colaborare pe care a avut-o mereu cu preoţii ortodocşi români din Portugalia ar putea fi parte a răspunsului la această întrebare, dar şi motivul pentru care şi părintele îşi doreşte acceptarea în Biserica Ortodoxă Română, alături de enoriaşii săi români. Astfel, departe de a se vedea precum un Don Quijote luptând singur cu morile de vânt, părintele crede că este mai degrabă precum Isaac săpând fântâni în deşert.
„ Construim un altar înaintea Domnului şi săpăm în stâncă până dăm de apa. Efortul şi persistenţa sunt răsplătite când ajungem să găsim fântâna cu apele Duhului Sfânt.”
L-am întrebat pe părinte ce i-a dat până acum puterea să continue?
„ Familia. Soţia mea şi fiicele mele au fost mereu un suport fundamental, mi-au fost mereu alături în prima linie de luptă. Şi familiile din parohie. Ele dau forţă bisericii cu sprijinul lor constant. Familiile sunt la baza a tot ceea ce se face.”
„ De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens!” N. Steinhardt
Slujbele duminicale sunt ţinute în limba română, în biserica scoţiană St. Andrew, din Lisabona, o colaborare izvorâtă din recunoaşterea şi aprecierea din partea Ambasadei Marii Britanii şi a comunităţii scoţiene a muncii depuse de părinte, de-a lungul anilor, în slujba creştinătăţii. Şi tot aici, de Înviere, mulţi români vin cu coşul la sfinţit, după obiceiul din Ardeal. Câteva doamne au improvizat un cor, iar un băiețaș îşi ia în serios rolul de adjutant al părintelui în duminicile în care paracliserul nu poate fi prezent.
„ Asta e casa noastră departe de casă, îmi spun enoriaşii. Nu ştim cât mai răzbeşte părintele singur, că a ajuns şi el la capătul puterilor. Încercăm să ajutăm şi noi cât putem , dar nu e destul. Nu vrem să ne gândim mereu că poate e ultima dată când intrăm în biserica noastră. Biserica nu e restaurant să căutăm altceva dacă se închide.”
„ Părintele Bonito ne-a botezat copii, ne-a cununat pe unii, ne pomeneşte morţii şi ne ţine toate slujbele în româneşte. Doar predica o ţine în portugheză, dar la copilaşi le place, că s-au născut aici şi înţeleg mai bine portugheza.”
„ Suntem foarte recunoscători pentru efortul părintelui de a învăţa româneşte. E un ajutor nepreţuit ca să transmitem limba, valorile şi credinţa noastră generaţiilor viitoare.”
Puţini români au făcut aşadar, atât pentru fiinţa noastră naţională cât şi pentru ortodoxie, la fel de mult precum acest preot portughez. Şi atunci se impune întrebarea: Ce fel de popor suntem noi, românii, capabili să adorăm până la hipnotism colectiv idoli falşi precum vedete despuiate, fotbalişti, politicieni corupţi şi magnaţi fără scrupule, dar suntem incapabili, ca societate, să dăm un semn de respect unui slujitor al Domnului care şi-a sacrificat binele personal salvând vieţile şi sufletele multora dintre noi care au trebuit să îşi caute o casă, la mii de kilometri de casă?
„Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat binecuvântarea de-a putea împărți, puținul pe care l-am avut, cu frații mei români!”
Da, asta spune părintele.
Şi noi ce spunem? După ani de somn birocratic şi de tăcere instituţională, trebuie măcar să recunoaştem că în orice altă ţară, un om precum preotul Alexandre Bonito ar fi primit demult cel puţin o decoraţie din partea statului, nu doar ignorare crasă şi nici măcar un decent: „ În numele poporului român, vă mulţumim!”. Indiferenţa statului român devine însă de-a dreptul ironică în momentul în care părintele Alexandre Bonito a fost decorat cu Medalia de Aur a Statului Israel, pentru munca depusă ca preot ortodox în slujba imigranţilor şi pentru prietenia acordată poporului izraelian.
„ Când am primit Medalia de Aur a Statului Israel, am rămas surprins pentru că nu primisem niciodată o astfel de distincţie. Pentru mine a fost un moment important de reflecţie pentru că abia atunci mi-am dat seama în ce măsură sunt discriminat prin nerecunoaşterea unei munci şi a unui devotament de o viaţă!” spune părintele.
„ Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.” N. Steinhardt
România s-a revărsat demult peste propriile graniţe şi poate a sosit vremea ca ortodoxia română să adopte o soră mai mică, Biserica Ortodoxă Portugheză şi să îmbrăţişeze diversitatea nou apărută: un preot „ străin” devotat poporului pe care îl slujeşte, familii mixte şi viitoare generaţii de români care, deşi vor vorbi poate mai puţin bine româneşte, pot menţine vie, peste decenii, credinţa noastră, într-o Europă în care noile valuri de refugiaţi ar putea face predominanţa creştină mai puţin marcantă.
În astfel de vremuri, de mare schimbare, câte biserici îşi poate permite biserica ortodoxă să piardă şi câţi preoţi? Şi mai ales ce fel de preoţi? Oare ce-ar spune Nicolae Steinhardt despre acest „ Nicolae Steinhardt ” al zilelor noastre care şi-a scris opera vieţii pe paginile destinelor şi sufletelor multora dintre noi? Cu siguranţă la astfel de oameni se referea, în „ Jurnalul fericirii”, când spunea: „ Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.”
Astăzi visăm să avem un preot ortodox român de origine portugheză. Mâine, cine ştie, poate un preot ortodox român de altă culoare.
Ce ne îndreptăţeşte să visăm? Că an de an, la Învierea Domnului, într-o biserică scoţiană din inima Lisabonei, un preot portughez rosteşte în rosteşte în româneşte chemarea:
Veniţi de luaţi lumină!”

Karina Mureşanu-Vlad

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s