Ripped in 30 – Inceputul nivelului IV

Ok, am decis sa scriu foarte sincer despre antrenamentul de azi. Asa ca va informez ca am icnit aproape continuu, am transpirat ca un cal de curse si, la urma… am plans.

Nu am plans de furie sau de frustrare. Am plans pentru ca m-a atins speech-ul ei de incheiere, am scris despre asta AICI . Daca cineva nu intelege engleza, as traduce cu drag. E prea frumos si important ceea ce spune ea acolo.

Da, si acuma, concluziile mele dupa primul antrenament al ultimului nivel:
– e greu, greu de tot. Dar nu imposibil.
– am si injurat cand le-a venit randul la burpee-uri si mi-am promis ca dac-o vad pe Jillian la noi in sat o calc cu bicicleta
– am folosit pauza aia infima dintre exercitii, in care ea il prezinta pe urmatorul, pentru a-mi scutura mainile si picioarele altfel n-o scoteam la capat
– este un antrenament care sigur nu se poate face la vreo sala sau in compania altor oameni daca tii la imaginea ta si nu vrei sa te vada cu fata toata contorsionata

Acuma ma bat pe umar si ma felicit. In urma cu doi ani nu mi-as fi imaginat ca-s in stare de asa ceva. Si nu pentru ca am fost grasa (desi am inceput sa ma ingras din 2011) ci pentru ca am fost neantrenata. Nu am stiut cati muschi am si de ce sunt ei in stare. Am crezut mereu ca oamenii antrenati, cei pe care ii vedeam alergand pe strazi de exemplu, fac parte dintr-o alta rasa de oameni. Si asa si este. Ei fac parte din rasa oamenilor care AU GRIJA DE EI INSISI. Rasa la care m-am luptat sa apartin si eu. Si-am reusit!

Acuma-mi vine sa strig ca Laura Pausini la sfarsitul unui concert: „Ca-s taranca da-mi place sa cant (sa ma antrenez in cazul meu!)” Si sa inchei ca ea, c-o-njuratura: „Pendula!!!”